Portret literar al lui Ciuboțel
În universul cald și inconfundabil al lui Spiridon Vangheli, Ciuboțel nu apare ca o simplă continuare sau replică a lui Guguță, ci ca o revelație de altă natură – o ivire din zona basmului, dintr-o lume mai fluidă, mai liberă, mai apropiată de vis decât de realitate. Dacă Guguță este copilul satului, viu și recognoscibil, Ciuboțel este copilul imaginației, născut dintr-o clipă de grație, dintr-o fulgurație poetică în care realul și fantasticul se topesc unul în altul.
El nu vine pe lume treptat, prin acumulare, ci printr-o epifanie: într-o pădure înverzită, printre frunze de arțar și aerul crud al primăverii, într-o atmosferă aproape bacoviană, în care simțurile sunt dilatate și lumea pare să se deschidă spre nevăzut. În acel moment suspendat, în care realitatea își pierde conturul ferm, Ciuboțel apare ca o vedenie – un copil cu ciubote mari, rătăcit între ninsoare și verdele crud al naturii, între căldura unui cuibar și frigul lumii din afară. Nu este doar un personaj: este o imagine, un simbol, o emoție condensată în formă de copil.
Spiridon Vangheli
„Împărăția lui Ciuboțel”
Lectura – Petru Hadîrcă
Gestul care îl definește – acela de a încălzi un cuib pentru un ou care încă nu există – este, în esență, cheia întregului său portret. Ciuboțel este copilul grijii pure, al responsabilității inocente, al unei logici afective care nu are nevoie de justificări. El nu acționează din obligație, nici din dorința de a impresiona, ci dintr-o înțelegere profundă și instinctivă a fragilității vieții. În lumea lui, compasiunea precede realitatea, iar binele este făcut înainte ca necesitatea lui să devină evidentă.
Spre deosebire de Guguță, care trăiește în ordinea concretă a satului și a comunității, Ciuboțel aparține unei lumi mai largi, mai deschise, unde granițele sunt permeabile, iar logica este guvernată de miracol. El este mai liber, nu doar în acțiuni, ci și în însăși structura existenței sale. Nu este constrâns de reguli, nici de așteptări; el se mișcă într-un spațiu în care totul este posibil, iar această libertate se transmite, ca o vibrație, și celor care îl întâlnesc. Copiii care îl descoperă nu doar că îl acceptă, ci îl primesc cu o bucurie deplină, ca pe un eliberator al imaginației, ca pe o poartă deschisă spre o lume fără limite .
Portretul său este, astfel, unul al copilăriei în forma ei cea mai liberă și mai pură. Ciuboțel nu este eroul care cucerește lumea, ci acela care o încălzește în tăcere. Nu este centrul exclusiv al atenției, ci un nucleu de sens într-un univers mai vast, populat de alte prezențe, de alte povești. El nu domină, ci participă; nu impune, ci deschide.
În fond, Ciuboțel este copilul care nu vrea să fie văzut, ci să aibă grijă. Este copilul care nu cere, ci dă. Și poate tocmai de aceea, deși nu toți copiii își doresc să fie ca el, toți îl recunosc – ca pe o parte tainică din ei înșiși, ca pe acea lumină fragilă care încălzește, în tăcere, cuiburile lumii.