Din confesiunile scriitorului
Mă întrebi, dacă n-am văzut mai întâi cartea prin somn şi m-am sculat într-o dimineaţă şi am aşternut-o pe hârtie? O carte se scrie greu. Scriitorul e un fel de albină care adună nectarul din mii de flori. Cartea e casa cea mare a sufletului celui care o scrie şi zestrea care împodobeşte casa nu poţi s-o faci într-o noapte, în casa aceasta vor veni mulţi cititori şi fiecare trebuie să se aleagă cu ceva. De visat visez şi eu ca toţi oamenii, dar de scris trebuie să scrii când eşti foarte treaz, altfel vor adormi cititorii cu capul pe cartea ta.
***
Că mă simt mai bine între cei mici, e adevărat. De ce? Pe semne, că mai sălăşluieşte încă în sufletul meu copilul care s-a cam săturat de „teatrul” celor adulţi. Şi atunci? Atunci nu-mi rămâne decât s-o iau de la început… Poate că şi cărţile mele nu sunt altceva decât modalităţi în care aş vrea să-mi trăiesc copilăria, dacă s-ar întâmpla să fiu a doua oară copil.
***
Adică, mă întrebi, dacă e greu să fii scriitor? Crezi că e mai uşor să fii, pur şi simplu, om de treabă? Fără îndoială, am stat în banca lui Ion Creangă. De la marii scriitori înveţi a ţine condeiul în mână, celelalte ţi le dă Dumnezeu, dacă ţi le dă.
***
Ţin minte că odată mă duceam la casa de creaţie la Yalta. Eram în criză de creaţie. Fetiţa mea, Rodica, avea pe atunci vreo 10 ani, nu mai mult. La plecare ea mi-a dat pe neaşteptate o cutie cu cinci tocuri şi mi-a spus la ureche:– Dacă nu vei putea scrie cu cel albastru, să-l iei pe cel galben ori pe cel roşu… Grija ei m-a încălzit atât de mult, încât, într-adevăr, unul dintre tocuri m-a ajutat şi m-am întors de la Yalta cu un ciclu de povestiri noi.
***
Umorul sănătos e oxigenul micului cititor. Glumesc când vreau să le spun lucruri serioase. Râsul printre lacrimi – ăsta e scopul suprem al creaţiei.
***
La primenirea naturii, când răsare iarba ori începe a ninge, îmi merge mai bine scrisul. Râvnesc ceia ce n-am. Când e cald afară, în cărţile mele numaidecât ninge, în oraş lucrez doar iarna, încolo toate cărţile mele sunt scrise în mijlocul naturii, unde îmi regăsesc aerul copilăriei.
***
Care e taina lui Guguţă? Cum de a fost tradus în atâtea limbi? Păi Guguţă nu-mi spune nici mie toate secretele sale. Mă bucur, desigur, că el vorbeşte astăzi în aproape 40 de limbi, însă vă rog să mă credeţi, dacă aş fi ştiut dinainte că el va apare în America, va fi tălmăcit în Japonia – asta, se prea poate, m-ar fi încătuşat întrucâtva în lucru. Atunci nu mă gândeam ce interese au copiii de pe un continent şi care sunt problemele lor pe alt continent. Am scris, pur şi simplu, despre copilul care sălăşluia în sufletul meu. Poate că anume pentru acest copil îţi scrii cartea.
***
De când scriu, refuz să particip la emisiunea „Noapte bună, copii!” Misiunea mea e să trezesc copilul, nu să-l adorm. *** Cineva spunea că nici tata, nici mama nu pot substitui rolul bunicilor în educaţia copilului. Că numai bunicul îi dă copilului esenţa lucrurilor cu gravitatea omului care azi – mâine pleacă din viaţă. Cred că rolul ăsta îl joacă şi o carte bună pentru copii. ***
E destul să citesc o singură pagină din Ion Creangă şi sufletul meu, până atunci bucăţele, se face la loc, de parcă am băut din apa cea întrupătoare. În ziua aceea mă simt împrospătat, de parcă m-am scăldat într-un râu curat de munte, de parcă am fost în CODRUL limbii noastre.
***
O carte destinată copilului trebuie să fie interesantă şi pentru adult. Numai aşa îi dai şansă celui mic să se reîntoarcă apoi la carte, numai astfel poţi ieşi la algebra vieţii. Pe de altă parte, adultul tot are nevoie să revină la o carte bună de altădată, astfel îşi alimentează copilul din suflet. Nu-l lasă să moară. *** De la copii eu vin acasă obosit, dar cu sufletul plin. Parcă am făcut un drum lung la iarbă verde, parcă am alergat prin văi, ca să aud cum cântă cucul, parcă m-am căţărat pe un deal înalt să văd cum răsare soarele. Căci copiii numaidecât sunt neam cu iarba verde, cu păsările cântătoare, cu soarele şi poetul.
***
Străbunii noştri n-au luat înţelepciunea cu ei: au înmagazinat-o în limba română. Şi sufletul lor mare a rămas în limbă. Limba română e monumentul străbunilor, iar noi ce am făcut cu acest sfânt monument?! Să-l scoatem de după uşă şi să-l punem la icoană unde merită să stea.
***
Când, în sfârşit, ne vom da seama că aici, pe teritoriul copilului, se dă marea bătălie pentru sufletul omului?! Alţii şi-au dat seama demult. Alţii au făcut totul ca să ne pomenim în situaţia în care ne aflăm. Cu pictori împrumutaţi de la Odesa şi Lvov, cârpaci de tot felul, cu ei să ne tămăduim sufletul? Pe mâna cui dăm copiii noştri?!
***
Am năravul să urc, uneori, în cărţile mele pe câte unul dintre cei adulţi pe „calul bălan” spre satisfacţia copiilor – de ce nu? Mai ales dacă îi prind cu musca pe căciulă…
***
Când suntem copii, ne grăbim spre cei adulţi cum se grăbeşte călătorul spre munte. Abia când ajungi în vârf, descoperi că altceva n-ai ce vedea mai frumos decât valea, pe care ai lăsat-o la poalele muntelui.
***
O carte pentru copii trebuie scrisă aşa, ca, după ce ai citit-o, să n-o uiţi toată viaţa.
***
Are basarabeanul un obicei frumos: să-şi înalţe o casă mai castel decât a vecinului. Ah, dacă am avea această ambiţie şi în sfera spirituală – să ne zidim total în copiii noştri! Ce mai personalităţi ar da Moldova atunci! Sunt sigur că am uimi Europa.
***
Copilul nu e singur, când ia cartea ta în mână: îl are alături pe Făt-Frumos, pe Nică a lui Ştefan a Petrei, pe Gulliver, Pinocchio, Peter Pan, Tom Sawyer, Nils, Pippi Cioraplung, Micul Prinţ şi alţi eroi, pe care îi cunoaşte. Iată ce juriu mare şi prestigios te aşteaptă. Te va primi copilul, te va primi suita sa de eroi în compania lor sau nu? A scrie ceva nou e ca şi cum ai descoperi o formulă nouă în matematica universală. Asta e singurul criteriu mare, după mine.